Bine ai venit la Podcastul Reflecții, unde luăm întrebări care ne macină de ceva timp și le căutăm un răspuns.
Sunt Andrei Solomon și în acest episod vreau să îți vorbesc despre întrebarea: Ce înseamnă iubirea pentru tine?
IUBIREA DE SINE
Cu riscul de a mă repeta, întrebarea asta m-a dat mult peste cap. Am simțit cum tot amân să răspund din dorința de a livra ceva mai bun și de a avea un răspuns mai elevat. Dar mi-am dat seama că trece timpul și nu fac ceva productiv. Așa că asta e varianta pe care ți-o ofer acum.
Mă gândesc să împart partea de iubire în patru categorii. Mă voi referi la partea de personal, cum mă iubesc pe mine, la partea de familie, prieteni și desigur, nu poate lipsi partea de iubire romantică.
M-am băgat în ceva mult peste nivelul meu. Mă loveau idei din filosofie, să înregistrez ceva bazat pe definiții și să citesc cele mai elevate revelații, dar nu asta sunt eu. Mi s-a părut fals să fac asta așa că voi prezenta varianta mea, ceea ce am trăit până acum și ce am mai aflat din ce am citit în ultimii ani.
Să începem despre iubirea de sine. O! Și ce complicat poate să fie. Mă gândesc să o descriu ca pe un continuum. De la extrema stângă unde nu există iubire de sine până la extrema dreaptă unde dăm spre prea multă iubire de sine, undeva la îngâmfare și narcisism aș spune.
Și e greu să găsești un echilibru prin lectură. Poți găsi multe definiții despre ce înseamnă iubire, sunt o sumedenie de denumiri pentru a exprima ceea ce reprezintă. Putem vorbi despre agape, eros, storge, philia care provin din limba greacă. Cred că iubirea platonică sună mai familiar, hedonism la fel.
De curiozitate am căutat să văd ce zice sfântul google și am găsit articole despre 7 feluri de iubire, ba 10 și tot așa. Sunt de părere că multă teorie uneori descurajează să simți ceea ce e deja acolo și să te pierzi prin toată semantica.
Apoi am început să extrag impresia mea despre iubire. Cum o simt pentru mine? Simt că mă iubesc sau e o falsă senzație pe care o am? Iar răspunsurile au întârziat să apară. Pentru că nu am știut ce să zic. M-am gândit în retrospectivă, să îmi dau seama dacă există o diferență. Și este. O evoluție în bine, zic eu. Dar e una subtilă. Dacă prin liceu singurele gânduri erau să obțin performanță, să nu mă concentrez pe relațiile sociale, acum simt că s-a întors roata. Îmi doresc mai mult relațiile decât performanță. Nu zic că nu mi-ar aduce ceva bun să fiu focusat pe viața profesională. Cam asta fac acum. Are roadele sale, dar vreau să o privesc în perspectivă. Să mă asigur că nu voi fi singur peste 40 de ani, având doar munca și poate o casă ca și realizări.
Dar până să ajung acolo, vreau să analizez limbajul interior. Modul în care-mi vorbesc, ce spun despre mine, cum mă evaluez, cum mă simt? Mă plac? Și ghici ce? Acum da, dacă mă gândesc cum eram pe la 15-16 ani, unde eram orientat pe rezultate bune la școală, să fiu cât mai elegant, să fiu plăcut de colegii mei și asta a rămas chiar și la licență pentru o perioadă. Focalizarea asta pe rezultate era alimentată de altceva. Despre o stare (sau cum îi spun acum: cogniții disfuncționale) că nu sunt suficient de deștept, atrăgător, plăcut pentru fetele de la facultate sau oraș. Apar evaluări de valoare, uite că tipul sau tipa aia au mai mulți bani, că sunt un săract și lista continuă. Ceea ce a urmat a fost să citesc, mult. Foarte mult.
Asta ajută, dar nu pot spune că bate viața reală. Oricât aș fi citit, dacă nu aveam contextele care să îmi activeze informațiile deja acumulate, puteau să stea acolo mult și bine. Și mă bucur, acum uitându-mă prin ce am trecut, sunt mândru de mine că am avut curajul să le fac. Sunt mai înțelept, cu ghilimele de rigoare. Dar nu simt urma aceea de regret, că nu mi-am acordat libertatea de a face un lucru sau altul. Sigur, puteam să fac lucrurile mai bine, cine nu se gândește la asta, dar ce rost mai are? Face parte din trecut și cam atât. Prefer să mă concentrez pe experiențele plăcute, interesante decât să rămân prins în istoria proprie și să mă învinovățesc pentru alte lucruri.
Aici simt că este momentul să zic că mă iubesc. Pentru că aleg să mă concentrez pe ceea ce e bine decât ceea ce a fost rău. Că am puterea să îmi direcționez atenția spre ceea ce am făcut ok, de care sunt mândru și să nu las toate gândurile negative să îmi strice anii pe care i-am investit în mine.
Și vreau să revin la acea axă de care îți spuneam mai devreme. Am posibilitatea să aleg să fiu în extrema stângă. Să mă pun la pământ singur, să zic că nu sunt o persoană de calitate, că am fost un prost pentru ceea ce am ales să fac sau să mă întristez că nu am învățat mai mult pentru un examen sau că nu am avut curajul să vorbesc cu fata aia sau cealaltă, că nu am avut curajul să răspund la o provocare sau să mă provoc singur într-o situația total nouă și străină. Aș putea face asta, eram bun la asta acum câțiva ani, dar ce rost are? Să mă trezesc dimineața deja cu o stare de letargie, întristare care să îmi dicteze ziua? Ce aș mai face dacă primul lucru la care mă gândesc dimineața este cât de prost am fost că nu am luat examenul sau că puteam să aleg o altă facultate, să plec în străinătate sau să rămân în orașul natal? La ce mă ajută?
Asta a făcut marele click în mintea mea. Vreau ca viața mea să fie un întreg calvar, un iad creat special pentru mine sau măcar să găsesc ceva plăcut în toată experiența asta? Și ca să văd această lumină de la capătul tunelului a trebuit să fac schimbări la mine. Să fac diverse exerciții și să mă țin de ele.
Dacă vorbesc despre aspectul fizic, hai să introduc exerciții fizice, care să mă ajute să mențin un tonus muscular. Vreau să fac o impresie bună, hai să învăț să mă îmbrac mai bine. Acum dacă mă vezi pe stradă, nu te aștepta să fiu la cămașă și pantaloni de stofă. Încă nu am contextul să fac asta, dar știu să mă adaptez la un context unde se cere așa ceva și lista poate continua. Am tot căutat să văd ce nu-mi place și ce pot face ca să schimb asta. Am mers la facultatea de psiho fără un pic de cunoștințe, fără a cunoaște termeni de specialitate ca să zic așa. Doar ceva psiho de clasa a X-a, ce nu a contat foarte mult. Puteam să mă dau bătut când am văzut diferența. Și chiar au fost momente în care mi-a venit să plâng în pumni că am făcut o alegere proastă, dar am vrut să-mi dovedesc că pot să fac asta. A fost alegerea mea să fac psihologie și să devin un psihoterapeut. Mereu poți alege o altă variantă. Nu zic că e obligatoriu să mergi pe o alegere de care îți dai seama că nu e potrivită pentru tine. Dar contează cum pui problema. Alegi să schimbi pentru că nu ți se potrivește sau cedezi gândurile care îți zic că nu ești suficient de bun ca să o duci la capăt.
Să îmi îndrept atenția spre extrema cealaltă. Unde e prea multă iubire de sine. Asta simt că poate fi interpretată drept narcisism, asta la un nivel reducționist. În mod clar nuanțarea se face în funcție de context, dar asta ar lua foarte mult timp din discuția noastră, așa că voi merge cu această terminologie. Aici nu cred că mai este cazul să ne concentrăm pe ceea ce nu este bine pentru că totul este bine. Este chiar fantastic. Sunt o persoană perfectă. Desigur, asta este extrema extremelor, dar poate mai apropiat de realitate ar fi faptul că nu se recunoaște vina, nu din cauza mea am ajuns aici. Dacă puneai un pic mai mult efort, acum eram fericiți, de ce e nevoie să depun eu mai mult efort pentru schimbare și exemplele pot continua. Cred că ai dat până acum peste o astfel de persoană, sper eu într-un grad mai temperat.
Și acum echilibrul. Da, cum spuneam mai devreme, este nevoie de exerciții. Și sunt atât de diverse. De la un exercițiu simplu, de recunoștință până la imagerie dirijată în terapie și restructurări cognitive. Toate cu gradul lor de dificultate și necesarul de repetiție. Să te aștepți să observi niște rezultate după 2-3 săptămâni, să te simți mai bine e cam un vis imposibil. Să simți că ești un alt om după ce o viață întreagă te-ai considerat scursura Pământului (exagerez un pic) e mai mult un efect placebo. Foarte probabil, la un eveniment mai serios să ți se testeze gândurile și stările. Și cel mai probabil o să ajungi tot la ceea ce ai folosit până acum decât exercițiile noi pe care le-ai făcut așa și așa.
Pot spune că în cazul meu schimbarea s-a simțit pe măsură ce eram din ce în ce mai conștient de gândurile care pot să apară. Asta înseamnă vreo 5 ani de facultate (licență + master). De ce a durat așa de mult? Pentru că nu am făcut regulat. Nu a fost zi de zi sau săptămână. Am făcut haotic și în funcție de stare. E ca mersul la stomatolog, te duci când te doare. Sunt sigur că sunt și excepții de la această vorbă, încerc ușor ușor să mă număr printre acei oameni, dar nu încă.
BONUS
Înainte de a trece la următorul punct, aș vrea să îți spun despre o idee pe care o am de ceva timp. M-am gândit să-i recompensez pe cei care mă ascultă. O să pun la bătaie un voucher cu trei ședințe gratuite de psihoterapie pentru cine urmărește podcastul și îmi scrie pe facebook codul pe care-l voi menționa în episoadele ce vor urma de acum. Nu cred că voi face asta în mod consecvent. Va fi o surprinză când ofer. Până la urmă, este un bonus. Nu vreau să fiu ascultat doar pentru a obține un voucher. Dacă ai fost deja un client de-al meu sau ești un coleg de la muncă îmi pare rău, nu-l poți folosi, dar poți să îl oferi unui prieten de-al tău care știi că are nevoie de un ajutor și își dorește să vadă cum este la terapie.
Codul pentru primul voucher este: IUBIRE. Te rog să-mi scrii pe facebook, îți las un link în descriere ca să îți fie mai ușor ca să mă contactezi. Prima persoană care îmi scrie intră în posesia voucherului. Dacă asculți acest episod după câteva zile de la lansare, îmi pare rău, cel mai probabil a fost deja revendicat premiul. Dar mai poți încerca dățile viitoare.
Episoadele din Podcastul Reflecții apar marți seara la ora 19, o dată la două săptămâni,. Te aștept să îmi scrii codul pe facebook.
IUBIREA FAȚĂ DE FAMILIE ȘI PRIETENI
Revenind la subiectul nostru. Să continui cu definirea iubirii. În ceea ce privește familia, mă simt norocos. Am primit acea protecție pe care o simt sub formă de iubire. Poate când eram mai mic nu o priveam așa, dar acum cred e ceea ce aveam nevoie. Nu vreau să mint, să zic că totul este perfect. Nu e așa, dar simt că sunt un exemplu fericit părinții mei. Faptul că vorbesc cu ei și că mă ascultă, așa cum știu ei îmi oferă acel sentiment de iubire. În aceeași măsură simt că există o presiune acum pe mine pe ideea de a fi un părinte bun, să nu greșesc și așa mai departe. Uite aici presiune pe capul meu de a fi perfect și de-a nu greși.
Probabil că și ei au simțit o presiune de a fi părinți buni pentru mine, să facă o treabă bună, să mă educe bine. Și cred că au făcut-o treabă ok. Dar uite că apoi apar gânduri cu ceea ce mă voi face atunci când părinții mei vor avea o vârstă și poate ajung să fiu singur. Am avut exemple de la care să mă inspir pentru a vedea cum se face față, dar până nu e acea situație, nu știu. În momentul de față am un sentiment că aș putea să fiu stăpân pe sine, să privesc lucrul acesta ca pe ceva normal și avea să se întâmple. Nu e ca și cum pot fi luat prin surprindere. Voi suferi pentru ei, da, în mod clar. Îmi voi pierde mințile și scăpa viața de sub control? Nu. Țin prea mult la familia mea ca să las un astfel de eveniment să mă pună la pământ. Nu știu cum să explic asta, dar am prea mult de dovedit după ca să nu mai știu de mine după.
În ceea ce privește prietenii, lucrurile sunt mai greu de definit pentru mine. Cel puțin în momentul de față. La relații sociale nu mă prea descurc, din câte observ. Destul de surprinzător aș spune. Ceea ce știu în momentul de față sunt doar idei din cărți, filme și discuții de la alți amici, cunoștințe despre ceea ce înseamnă o relație de prietenie. Mereu mi-a fost greu să fiu prieten în adevăratul sens al cuvântului. Poate este mai dificil de la o vârstă să mai dezvolți o relație de prietenie autentică. Îmi aduc aminte câteva informații dintr-un studiu citit acum mult timp care menționa că este din ce în ce mai dificil să dezvolți o relație de prietenie autentică cu cât vârsta este mai mare. Acum nu vorbesc de relațiile de la job. Acolo e altă treabă, cel puțin din perspectiva mea. Poate și faptul că îmi vine ușor să fac o delimitare poate mă oprește să dezvolt o relație sau poate intervine chiar diferența de vârstă. Dar de când am fost mic mi-a fost greu să nutresc o relație de prietenie autentică. A fost așa un soi de încercări eșuate care nu au dus la absolut nimic.
Prietenii de calitate vor fi alături de tine atunci când vei treci prin momente grele. Asta se dezvoltă în timp. Nu va fi sub formă de tranzacție. În ideea că tu i-ai ajutat și acum e rândul lor, ci va fi mai mult acel sentiment că vreau să te ajut, să te sprijin pentru că țin la tine. Și pe măsură ce înaintezi în vârstă, numărul lor s-ar putea să se micșoreze din cauza mai multor factori. Muncă, copii, probleme de sănătate, familie și așa mai departe. Dar cine ține la tine și la cine vei ține o să rămână aproape. Acolo pot spune că e vorba despre iubire, amestecate cu alte sentimente.
IUBIREA ROMANTICĂ
Și în ceea ce privește relațiile romantice, doamne ce discuție poate fi aici. Mă gândeam că există o evoluție în ceea ce privește relația, care ține de vârstă. Din perspectiva mea, iubirea de prin școala generală care seamănă mai mult cu o nevoie de atenție și control (desigur pot fi și sentimente de iubirea autentică) se transformă ușor ușor în ceva mai grandios de atât. Dar asta vine pe măsura experiențelor pe care le ai și traseul tău în viață.
S-ar putea să dai peste persoane care să nu facă niciodată pasul acesta spre a transforma iubirea în ceva mai minunat decât îndeplinirea unor nevoie de bază. Modul în care interpretez iubirea și ceea ce am mai primit ca răspunsuri de la o postare pe facebook este mai mult decât o emoție. Observ că iubirea se transpune mai mult prin gesturile pe care le facem unul pentru celălalt, decât trăirea unui sentiment în care să zici că oferă combustil pentru a menține relația.
Gesturile de tandrețe, de ascultate, de înțelegere a partenerului și implicit ale tale nutresc acea senzație că îți iubești partenerul sau partenera. Desigur, pot să apară conflicte între voi, este ceva normal și firesc. Contează mult cum sunt interpretate de fiecare și cum se pot trece peste ele. Majoriteatea certurilor sunt nerezolvabile. O să se tot repete și repete până îmbătrâniți amândoi și probabil o să vă certați despre aceleași lucruri la 80 de ani.
Aici depinde cum vrei ca relația ta să fie definită. Dacă îți dorești ca iubirea să fie prezentă aproape zilnic, vei face un efort, chiar și atunci când ai mai mulți draci pe el sau ea. Vei face ceva intenționat la început de zi, ca mintea ta să se concentreze pe asta. Să îi arăți că ești acolo, un sprijin pentru dificultățile prin care trece sau prin bucuriile sale.
Și nu te aștepta ca totul să vină natural. Nu o să se întâmple asta. Chiar aș spune că este contraindicat. Nu aștepta ca ea sau el să facă ceva ce tu vrei dar nu spui nimic despre. O să fie mai frustrant pentru amândoi. Vorbiți despre ceea ce vreți. Poate celuilalt o să-i fie greu să facă acele gesturi pe care tu și le dorești. În aceeași măsură, citiți cărți, urmăriți cursuri online, video-uri pe youtube sau chiar terapie de cuplu pentru a îmbunătăți relația. Este important să investiți timp în dezvoltarea individuală și a cuplului. Așa cum depui un efort să devii mai bun în partea profesională dublează-l în relația romantică.
S-ar putea ca în momentul de față să nu fii într-o relație. Nu lăsa asta să te împiedice să te apuci de citit și adunat cunoștințe. În aceeași măsură, nu lăsa acele cunoștințe să te împiedice să intri într-o relație. În ideea că voi accepta o altă persoană lângă mine atunci când voi fi cea mai bună variantă a mea. Asta s-ar putea să dureze ani de zile și când vei spune că e momentul s-ar putea să observi că mai ai atât de multe de lucrat la tine.
Cred că de la Esther Perel am auzit că cel mai bine te dezvolți atunci când ești într-o relație romantică. Pentru că ești în fața faptului împlinit. Nu rămâi la stadiu de lectură acum ci poți aplica ceea ce știi deja. S-ar putea să-ți apese butoanele pe care crezi că le-ai rezolvat deja.
Iar totul se îmbină cu calm și înțelegere. Atât pentru tine și consider că are legătură cu primul punct cât și pentru partenerul sau partenera ta. Așteptările prea ridicate s-ar putea să vă pună relația pe butuci mult prea repede. Așa că acordați-vă timp să vă cunoașteți. Rezervați-vă timp pentru a discuta, chiar dacă pare artificial la început. O să treacă repede senzația asta.
Cam atât cred că pot oferi pentru acest episod. Simt că m-am lungit foarte mult în detalii, iubirea nu este tocmai cel mai scurt subiect de discuție.
Sunt curios care este impresia ta despre acest subiect. Cum se simte iubirea pentru tine și cum o lași să apară în viața ta?
