Bine ai venit la Podcastul Reflecții, unde luăm întrebări care ne macină de ceva timp și le căutăm un răspuns.

Sunt Andrei Solomon și în acest episod vreau să îți vorbesc despre întrebarea: Ești recunoscător pentru ceea ce ai?

Simt că mi-am ales cele mai sâcâitoare întrebări la care m-am putut gândi. În sensul că, acest gen de întrebare mi-a dat mult de furcă acum doi sau trei ani de zile când auzeam de exerciții în care să fiu recunoscător pentru ceva.

Îmi vine așa de greu să scriu ceva pentru că luam lucrurile de-a gata. Simțeam că le merit și că de ce să mai fiu recunoscător pentru ele.

De când am început să fac câte o pauză, să stau cu gândurile mele, simt că văd altfel lucrurile. Poate acord mai multă atenție la faptul că am un acoperiș deasupra capului, că reușesc să mă întrețin, că am o familie iubitoare și că îmi permit să glumesc și să fac haz de necaz cu ei.

Și cât a fost de lucru pe conștientizarea asta! Mi-am propus exerciții zilnice în care să scriu dimineața și seara trei lucruri pentru care să fiu recunoscător. Cea mai aiurea și frustrantă perioadă!

De ce? Pentru că mă repetam. Aveam impresia că mereu trebuie să fie ceva nou, ceva interesant. Dar nu e chiar așa. Și să ai acel AHA sau Evrika sau cum vrei tu să îi spui, e horror.

Să îmi dau seama că de fapt lucrurile astea mărute, cum spuneam mai devreme: casă, mâncare, apă caldă, apă potabilă, familie sunt aspecte importante din viață și e cale lungă. Când ești obișnuit să nu te concentrezi pe astfel de mărunțișuri nu prea le vezi valoarea reală. Sunt doar lucruri triviale de zi cu zi.

Ce să mai zic de a privi viața pe care o am, pur și simplu, ideea de a trăi ca pe o recunoștință. Nu pricepeam! De ce? Mă uitam la video-urile scurte cu Gary Vaynerchuk în care povestea despre cât de norocoși suntem că ne-am născut. Eram ce e așa de norocos la mine că m-am născut? Nu-mi place ceea ce fac, nu-mi place stilul de viață pe care-l am, nu-mi place aia și aia și aia. Cred că ai prins ideea.

Și am ținut-o așa până a început să apară click-ul în mintea mea. Desigur, nu a fost un moment așa aleatoriu, ci a venit prin muncă continuă.

Asta înseamnă citit cărți, în special despre subiectul morții. Mi-a plăcut fascinant de mult să citesc de la Yalom. Să văd perspectiva lui. Și are atâtea cărți faine, care abordează atâtea scenarii diverse despre modul în care percep oamenii moartea.

A fost prima dată când am auzit de nihilism și mi-a plăcut umorul negru pe care îl poate introduce. Am aflat de Nietzsche și perspectiva lui dezolantă despre moarte. Și în aceeași măsură despre viață.

Viața nu este doar un cumul de fericire, peste care dai fie că vrei fie că nu. E un proces intenționat din care îți faci singur rost de ea.

Acum, în timp ce înregistrez, mă gândesc la o imagine ce a circulat pe internet cu două persoane, în 4 paneluri. Una își căuta fericirea, în exterior și apoi întâlnește o persoană care are un borcan măricel pe care scrie Fericire. O întreabă unde l-a găsit? Răspunsul e comic și relevant: mi l-am găsit-o singur, mi-am creat fericirea.

Prima dată când am văzut asta, da a fost comic. Dar am stat ocazional să mă gândesc și desigur involuntar, dar mi-am dat seama, că am nevoie să îmi creez fericirea mea. Să găsesc acele contexte care să îmi facă plăcere. Să fie solitare și semnificative pentru mine.

Și asta, e iarăși greu. Nu e ca la școală, când primești datele problemei și ai de găsit o soluție. Nu nu nu. Îți dai singur seama de datele ei și te rogi să fie soluția potrivită. Și evident, nu primești confirmarea decât după o perioadă lungă de timp. Să nu fii șocat să îți dai seama că poate nu a fost cea mai bună soluție.

Dar, acum știi că nu merită să mai faci aceleași alegeri și ai învățat ceva din asta. Mi-a fost atât de frică să greșesc și încă îmi este. În aceeași măsură, dacă nu greșesc și nu-mi dau seama ce puteam face mai bine, nu simt că învăț ceva. Am altă satisfacție când îmi dau seama că de fapt se putea face altfel și poate mai ușor.

Acum nu zic de încăpățânare, să o ții pe a ta, că e bună și corectă. Povestesc aici de a da un pic manualul de instrucțiuni la o parte și să vezi singur cum se poate face. Nu recomand asta la ansamblat mobila. Nu vreau să fac reclamă gratuită acum, bine!

Și din aproape în aproape, am simțit că mă apropii de partea de recunoștință. Încerc să îmi dau seama că lucrurile pe care le am acum, sunt ok. Da, îmi doresc să am mai mult. În aceeași măsură, nu pun o presiune extraordinar de mare pe mine ca să ajung acolo cât mai repede. Vreau să mă bucur de proces. M-am concentrat prea mult timp pe rezultate și parcă acum nu-mi prea place ce culeg.

Hmmm, poate ar trebui să fac un pic exercițiul acela de recunoștință de care ziceam la început, să văd și părțile bune. Glumesc, în viitorul apropiat nu l-aș mai face. Mă seacă. Doar ideea aia că trebuie să o fac, e sâcâitoare. Și e un efort să stau să mă gândesc pentru ce pot fi recunoscător.

Chiar îmi amintesc cum căutam tot soiul de motive ca să nu o mai fac. Fie aveam mai mult de lucru și ziceam că sunt prea obosit, am altceva de făcut, las pe mâine și tot așa. Și am făcut asta vreo 2-3 săptămâni.

Mă fraieream pe mine, cumva simt că nu dădeam socoteală la cineva pentru că nu mă ocup de exercițiul acela, pe care tot eu l-am stabilit. Și atunci mi-am dat seama, că fug de mine. Fug de gândurile pe care le am și de ce pot să scriu pe bucata aia de hârtie.

Mi se păreau prea mici, prea insignifiante. Atât am fost de îndopat de textele alea de poți mai mult, ești cel mai bun, poți fi orice îți dorești. Da, poți să faci aia și aia și cealaltă, dar pune mâna și lucrează. Pe bază de efort susținut, zi de zi ajungi la ceea ce îți dorești. Desigur, sunt și excepții de care nu vreau să mă leg.

Și partea de recunoștință vine pe măsură ce faci și experimentezi lucruri noi și nefamiliare. Dar ce spun, pot fi chiar și lucrurile familiare care să devină subiect de explorare. Uneori ceea ce îți făcea plăcere acum parcă nu mai are același efect asupra ta. Așa mi s-a întâmplat și am vrut să aflu despre ce era vorba.

Oboseala fizică și mentală își spunea cuvântul în perioada respectivă. Nu a fost neapărat că nu-mi mai făcea plăcere per se, ci modul în care o vedeam nu mă lăsa să mă bucur. Vorbesc despre gătit. Îmi place la nebunie să gătesc, dar am momente în care mă gândesc cu groază și asta o simt mai ales când sunt plin de activități solicitante și ajung acasă terminat. Chiar nu gătesc cu drag și spor atunci.

Și mă bucur că mi-am dat seama de asta. Știu că nu-mi voi rezerva lucruri de făcut atunci când nu mai am energie la propriu. Anticipez astfel de contexte ca să nu mai fac astfel de asocieri.

Apoi, o altă revelație puternică a fost că am un monolog răutăcios la adresa mea. Și ușor ușor am început să iau cuvintele alea nasoale și să le dau deoparte. Nu a fost chiar intenționat. Pe ideea că mi-am notat pe foi și mi-am lipit prin cameră (am avut o perioadă în care am făcut asta, nu zic nu), ci am început să fiu mai atent la ceea ce fac și cum reacționez.

Așa am mai redus din a-mi spune că sunt prost, neîndemânatic și alte detalii pe care le voi păstra pentru mine. Efectele s-au observat după o perioadă bună de timp. Și am simțit că s-au redus treptat. A funcționat. Asta nu înseamnă că nu mai apare câte un gând când sunt foarte nervos sau supărat de la ceva, dar nu mai e la fel de des și nu mai are aceeași încărcătură pe care o resimțeam acum mult timp.

Iar asta îmi oferă o satisfacție colosală. Îmi vine greu să îți spun cum se simte să reușești asta. E ca și cum aș fi scăpat de o greutate pe care am purtat-o foarte mult timp și acum corpul se simte mai ușor.

Îmi place să vorbesc în metafore în ultima vreme, așa că te rog să mă suporți. Simt că îmi vine mai ușor să îți explic anumite aspecte pe care în alt mod mi-ar fi mai greu detaliat.

Per ansamblu, îți propun sau îți recomand să începi mici exerciții de recunoaștere. Fie că le faci pe foaie sau poate apelezi la meditație ghidată, important este să te apuci.

Poate experiența la început va fi un pic mai monotonă și nu o să simți rezultate imediate. Acordă-ți timp și răbdare pe măsură ce te ocupi de asta.

În cazul în care faci asta deja, chiar mă bucur pentru tine. Sper ca asta să aducă mai mult sens în viața ta. Dacă uneori simți că nu mai ai direcție, poate e momentul să mai stai de vorbă cu tine. Să vezi ce mai descoperi. Și îmi dau seama că poate fi un proces mai intimidant, din care poți primi răspunsuri nemulțumitoare, dar privește-le ca pe niște momente de dezvoltare.

Îți mulțumesc că ai ascultat până la final și sper că acest audio aduce cel puțin un pic de sens pentru stările prin care treci!