Bine ai venit la Podcastul Reflecții, unde luăm întrebări care ne macină de ceva timp și le căutăm un răspuns.
Sunt Andrei Solomon și în episodul acesta răspund la întrebarea: Cum definesc curajul în perioada asta?
Pentru început am verificat în dex. Eram curios cum se definește oficial și să-mi dau seama dacă fac confuzie. Este definit ca o forță morală de a înfrunta fără ezitare primejdiile și dificultățile de orice fel. Bun, suntem pe aceași lungime de undă.
Acum când încep să trec prin toate situațiile din trecut îmi dau seama cât de discutabilă e partea de curaj. Aș zice că multe lucruri sunt făcute din obișnuită. Și stau să mă gândesc dacă asta nu este ceva deghizat în frică.
Oare faptul că rămân la același tipar, același program de lucru mă face mai puțin curajos. Pe de o parte aș spune că dau dovadă de eficiență, deoarece caut să fac sarcinile cât mai repede și bine, dar în aceeași măsură, simt cum am o senzație că mă mint spunând asta.
Dacă stau bine să mă gândesc, îmi vine atât de greu să fac ceva nou. De exemplu, dacă vreau să ies la o banală plimbare mă gândesc dacă merită și dacă nu este doar o scuză să pierd vremea. Oare nu fac asta oricum stând în casă, frunzărind facebook-ul, youtube-ul și verificând niște metrici. Oare nu mă ascund de lumea de afară?
Ai observat că recomand relaxarea în fiecare zi. Și asta poate lua diverse forme. Meditație, exerciții de respirație, plimbare, gătit, desenat, pictat, exerciții fizice și altele. Orice te ajută pe tine. Dar când e vorba de mine, prefer să stau în casă ca să fac asta decât să ies la o plimbare. Mă sperie gândul că trebuie să ies afară și să nu am o direcție. Și hai să o ducem mai departe. Poate plimbarea în sine nu este cea mai periculoasă treabă pe care o pot face, nu? Dar semnificația pe care o ofer după mă sperie. Poate mă simt speriat de lipsa mea de direcție.
Deși mă ascund după multe planificări, gantt-uri poate nu sunt așa de curajos pe cum cred. Și că am lucrurile atât de bine stabilite. Să am un fals sentiment de claritate, care dispare atunci când ies la o banală plimbare?
Nu. Este pur și simplu că vreau să fac ceva cu sens. Să-mi ofer ceva de gândit pe măsură ce merg aiurea prin oraș. Să am mintea goală, lipsită de gânduri mă sperie uneori. Vreau să mă gândesc la ceva. Să am ocupație. Chiar dacă este un nimic. Și uite cum ajung să mă gândesc la ceea ce ține de viață, de virtuți, de scopul grandios.
Este la naibii de compleșitor să ai toate gândurile astea. Să nu știi ce să faci cu ele. Ajunge doar să le scriu și să cred că scap de ele? Da și nu. Simt că amân să mă gândesc pentru moment, dar nu vreau să rămână fără soluție. Iar aici simt că dau dovadă de curaj. Că mă confrunt cu ele. Că vreau să le arăt și să-mi dovedesc că ceea ce gândesc nu mă definește. Dar nu am un răspuns acum și vreau să-l găsesc. Chiar dacă voi fi mulțumit acum de el, vreau să mă mai verific din când în când.
În episoadele anterioare, menționam că a început să-mi fie teamă de faptul că pun sub semnul întrebării tot ceea ce cred. Îmi este o emoție atât de străină. Să nu mai am încredere în ceea ce credeam că sunt sigur că e bine. Să te sperii de ceea ce ai putea găsi ca și răspuns și să-ți dai seama cât de ignorant ai fost până acum. Chiar nu-ți doresc asta! Dar în același timp, cum poți evolua dacă nu vezi care-ți sunt limitele? Atât cele cognitive cât și cele fizice.
Recent am avut ocazia să-mi provoc limita fizică și am fost surprins de rezultate. De obicei, exercițiile pe care le fac sunt la un nivel de mentenanță (nici prea mult, nici prea puțin – să simt cum se încălzesc mușchii). Nu fac tocmai până la epuizare. Dar cu ocazia asta mi-am dat seama că limita este mult mai sus decât mi-am propus-o. Este greu să treci peste ceva ce ți-ai propus ca limită. Mereu te vei gândi dacă chiar poți.
Simt că este mai ușor când este vorba de limitări pe care doar tu le observi. Dar când apar și alte persoane, se cam schimbă cocktail-ul de emoții. Încep judecățile de valoare, te gândești că nu ești la fel de bun, de performant, de perfect ca cei care te aud. Se mai strecoară un pic de sindromul impostorului și ești gata. Gafezi și apoi zici că nu mai are rost să faci asta. Și te învinovățești că ai avut curajul să încerci și ai eșuat.
Da, a fost ceva greu de făcut, dar cum te poți da bătut după prima încercare. Sau după a zecea. Chiar nu meriți mai mult efort de atât?
Fac o mică pauză de la subiect, să descrețim un pic frunțile. Să respirăm un pic și să îți povestesc despre newsletterul la care lucrez pentru comunitatea celor care mă urmăresc de pe facebook, site, youtube. Este un newsletter lunar în care scriu în special despre relațiile romantice. La jumătate de an mi-am propus să mai cer întrebări din partea cititorilor la care voi răspunde în cadrul mail-urilor pe care le trimit, dacă este ceva mai general sau dacă e ceva mai particular, cu un răspuns privat. De asemenea primești un pdf la abonare în care ofer câteva detalii despre ceea ce se întâmplă în primele 4 ședințe de terapie.
De curând am vorbit cu un client despre micile acte de curaj de care dăm dovadă. Pe măsură ce vorbeam despre asta, îmi dădeam seama că sunt în aceeași oală. Am nevoie să recunosc că fac lucruri care odinioară îmi produceau teamă. Și nu acțiunile în sine sunt periculoase, ci modul în care le interpretam. Temerea cea mai mare era că mă voi face de râs în fața clienților. Că voi avea emoții, nu voi ști ce să zic. Dar treceam cu vederea orele de muncă depuse în spate. Da, poate o să mă încurc în niște idei, însă va fi bine. Suntem oameni. Avem dreptul să greșim. Important este să învățăm din asta și să devenim mai buni după. Să fim mai pregătiți. Iar unele greșeli ne fac mai umani. Chiar mă gândesc cât de mare e presiunea de partea cealaltă.
Să vorbești despre problema pe care o ai și să te simți mic. Să știi că terapeutul tău se află la un nivel mai înalt. Asta nu înseamnă că nu a trecut prin ceva similar acum ceva timp și nu poate empatiza cu tine. O ba da.
Pe parcursul studenției mi-am propus să fac tot felul de prostii, să mă expun la tot felul de situații anxiogene ca să pot învăța cum să răspund la ele. Să zicem că am trișat. Mi-am dat seama că lumea altfel te percepe când ești tânăr. Se așteaptă să greșești. Să te arunci cu capul înainte, să nu gândești prea mult, din toate perspectivele, să îți propui să faci mai multe decât poți duce și apoi să clachezi. Dar se așteaptă la asta. De ce să nu profiți de asta și să-ți testezi limitele? Dacă nu o faci acum, mai încolo o să-ți fie mai greu.
Responsabilitatea devine mai mare, mai greoaie și deciziile tale vor cântări mult mai greu. Atunci să vezi ce sentimente de copleșire și de stres o să apară. Așa că permite-ți acum să greșești, când ești la început și învață din ele.
Un alt bias de care m-am lovit este setarea unor așteptări prea greoaie pentru nivelul personal. Am observat că sunt omise micile lucruri, făcute zilnic și fugim după ceva mai mare, mai interesant. Dar lucrurile mici și frecvente ne îmbunătățesc calitatea vieții. Desigur, asta nu înseamnă că nu este nevoie să urmărim niște țeluri, dar pe parcursul lor, hai să ne bucurăm de ceea ce avem.
La început o să fie greoi acest exercițiu, dar oferă-ți credit pentru ceea ce faci. Nu lua de bune tot ceea ce ai pentru că o să dispară la un moment dat. Și nu vreau să sune ca o amenințare, departe mi-e gândul. Însă s-ar putea întâmpla. Aici cred că ajută o atitudine modestă, recunoscătoare pentru cel mai mic aspect din viața ta.
Întotdeauna recomand clienților, chiar și eu fac asta, să-și noteze la finalul zilei trei lucruri pentru care sunt recunoscători. Desigur, gândește-te la lucruri uzuale, pe care le faci zilnic. Încă nu te aștepta să te gândești că apreciezi faptul că ești în viață, ai un acoperiș deasupra capului. Astea o să vină natural. Dar bucură-te de faptul că ai făcut o sarcină de care ai tot fugit, că ai vorbit cu managerul și i-ai spus de o problemă, ai stat de vorbă cu părinții – care pot fi reci și ursuzi, te-ai jucat pentru câteva ore, ai ieșit la plimbare și te-ai bucurat de soare și de aerul curat.
Astea sunt niște puncte bune de pornire. Și se pot repeta de la o zi la alta. Este ok că se întâmpla asta. O altă mențiune importantă: nu o fă pentru că așa îți spun eu. Nu vei avea nicio tragere de inimă să continui să o faci doar de gura mea. Gândește-te care sunt lucrurile pentru care astăzi ești recunoscător. Poate fi cel mai banal lucru, scrie-l. Crează-ți o agendă cu minim 30 de pagini completate zilnic. Citește în fiecare dimineață ceea ce ai scris în ziua anterioară. Nu-ți fă griji cât de mici sunt motivele tale. Nu te voi întreba de ceea ce scrii acolo. Sunt ale tale, personale, intime. Doar scrie și lasă starea de recunoștință să-și facă prezența pe măsură ce te ții de acest exercițiu.
Și continuă. Chiar dacă-ți vine să renunți pentru că pare o prostie, că te tot repeți, nu te da bătut. Aș îndrăzni să zic că aici dai dovadă de curaj și perseverență. Când începi să faci ceva, deși mintea ta îți oferă prea multe argumente să te oprești. Opune-te și dă curs exercițiului. Treci peste stările de neplăcere și vei vedea că apoi și tu te vei simți mai bine. Pe parcurs ce exersezi. O să fie stângăcie la început, dar e ok. Cum ziceam la început. Este începutul tău. Nu vreau să fie perfect, vreau doar să faci.
Și cred că asta a început să-mi ofere încrederea în ceea ce pot face. Să-mi dau seama că pot greși și să-mi asum deciziile pe care le iau. să mă simt mai neînfricat în ceea ce fac. Toate materialele pe care le-am publicat până acum nu ar fi fost posibile dacă mă gândeam că nu-ți va plăcea să asculți și să citești ceea ce pregătesc. Da, recunosc, nu sunt la un nivel de expert, dar sunt al naibii de sigur că fac pași în acea direcție. Și vei observa și tu pe măsură că vei rămâne să mă asculți și să mă urmărești.
Cam asta este experiența despre conceptul de a avea curaj. De a face lucruri care știi că îți dau o stare neplăcută, dar strângi din dinți și le faci. Din tot ceea ce faci, învață. Nu fi prea aspru cu tine pe măsură ce te expui, ci pur și simplu observă-te și gândește-te ce ar fi putut merge mai bine și cum te simți după. Te poți simți mai bine după pentru că-ți dai seama cât de ușor a fost de fapt sau poate emoțiile te dovedesc și te gândești că nu o să mai repeți. Sunt sigur că poți ghici deja ce urmează să spun: continuă să o faci! expunerea cu follow-up poate să aducă mari progrese. Care anterior te țineau în urmă. O să fie dificil, dar uneori nu vei fi singurul. Dacă ai nevoie de sprijin, scrie-mi. O să las datele de contact în descriere.
Abia aștept să reapară întrebarea și să văd cum voi răspunde atunci. Până atunci, abonează-te pe platforma unde asculți acest episod, un like sau o distribuire mă ajută foarte mult ca să răspândesc conținutul creat. Ne auzim marți, pe 22 septembrie, de la ora 19 cu un nou episod.
