Bine ai venit la Podcastul Reflecții, unde luăm întrebări care ne macină de ceva timp și le căutăm un răspuns.
Sunt Andrei Solomon și în episodul acesta răspund la întrebarea: Dacă pierd tot ce am, ce rămâne?
Inițial am considerat răspuns un pleonasm. Dacă pierd tot, absolut tot cu ce aș putea rămâne, dar poate în confuzia asta răspunsul meu începe să prindă contur. De aceea am simțit nevoia de a structura monologul pe mai multe subteme. O să mă refer la:
- pierderea locului de muncă,
- a părinților și ca să rămânem în sfera oamenilor apropiați – relației romantice
- pierderea sau înrăutățirea sănătății,
- pierderea financiară
- și în cele din urmă, a facultăților mentale.
Pentru locul de muncă am sperat ca lucrurile să fie simple. Cel puțin la primele joburi a fost destul de ușor să mă detașez de emoțional și să zic că atât a fost pentru mine. experiența pe care am acumulat-o a fost suficientă și a fost momentul să merg mai departe. Cu aproximație, aș spune că maximum 6 luni primea un job. Eram tânăr și voiam să învăț cât mai multe. Desigur, nu erau cine știe de joburi. Nu am aveam experiență și se adaugă facultatea în ecuația asta.
Dar când mă gândesc acum la faptul că am trei ani și câteva luni la actualul job, parcă-mi vine mai greu să zic: stop. Până aici, asta este stația la care cobor. Da, am tot zis că plec și am văzut că planurile mi le-am tot dat peste cap. Ceva ceva mă reține. Ca o mică paranteză, am fost surprins când îmi auzeam colegii că vor să plece, pentru că au găsit ceva mai bun, mai aproape de casă, dar nu-și găsesc puterea de a renunța acum. Îmi venea greu să înțeleg ce îi ține aici. Dar acum, pot spune că-mi dau seama. Este colectivul. Nu vorbim despre prietenii wow, fantastice, dar colegi cu care-ți petreci timpul 4-6-8 ore pe zi și începi să-i cunoști. Să-ți facă plăcere să stai de vorbă și să te înțelegi bine. Parcă altfel vii la muncă. La fel și pentru clienți. Încep să te cunoască, să vină la tine pentru că știi cum să discuți cu ei. Cum să pleci în altă parte când e așa de plăcut aici?
Aici simt că este un bias. Deși știu prea bine că toate motivele raționale indică că este mai bine să aleg cealaltă ofertă, emoțiile mă țin pe loc. Dacă nu voi găsi un colectiv plăcut, în care să mă simt bine? Am o vârstă, nu o să mai fiu la fel de repede acceptat, o să fiu văzut ca un străin. Ce mă fac? Fix același lucru ca până acum. Merg la muncă, știind că este mai bine și-mi dau tot interesul să fie ok. Și să nu mă aștept ca lucrurile faine să vină instant. Este nevoie de timp ca lumea să se acomodeze cu mine ;i eu cu ei. Să înțeleg cum merg lucrurile în firma nouă, să las de la mine, să lase de la ei și să fie înțelegere. Dar repet. Este nevoie de timp. Dacă merg cu așteptări prea mari, îmi fac rău singur. Nu va fi în beneficiul meu să mă aștept la lucruri wow de la început.
Asta a fost în contextul în care aleg să plec. Dar ce fac în cazul în care sunt dat afară? Altă întreabă mai complexă. Primul lucru a fost că simt un gol interior. Despre validarea a ceea ce fac. E ca și cum sunt evaluat ca o persoană defectă, ca să zic așa. Deși în interior nu este așa. Știu că sunt chiar ok pentru ceea ce fac și dau randament. În același timp, îmi dau seama că jobul meu devine viața mea. Există un soi de contopire între eu, Andrei și locul de muncă. Devin ceea ce lucrez. Și nu este sănătos să ajung acolo. Să investesc atât de multă energie într-un singur domeniu, pentru că atunci când dau de greu nu mai am unde să mă retrag. Pică tot și dezamăgirea este pe măsură. În același timp, nu zic că nu-mi dau interesul. Da, îndeplinesc indicatorii de performanță care mi se cer și poate fac un pic mai mult, dar asta pentru că știu că sunt o persoană care dă randament și poate să lucreze și să facă față la tot stresul care poate apărea.
Cred că este un eveniment greu de digerat, dar în aceeași măsură, dacă sunt bun în ceea ce fac, o să-mi găsesc de lucru în altă parte, chiar dacă-mi va lua timp. Chiar dacă va trebuie să strâng un pic pușculița până vine primul salariu, din nou. Și teama aceea că nu știi ce se întâmplă mâine îți poate întuneca mintea. Să simți o presiune uriașă pe tine la interviuri, să lași de la tine pentru a fi sigur că te angajează, să „minți” doar pentru a fi acceptat.
Chiar și în contextul de față, sunt vremuri grele, deși nu observ că se vorbește despre asta. Dar o să fie o perioadă în care locurile de muncă nu vor fi la fel de ușor de schimbat, în care este nevoie să strângi din dinți și să accepți condițiile, momentan și apoi să-ți vezi de viața ta. Dar asta poate fi și un moment propice pentru dezvoltarea ta. Să înveți cum să-ți recunoști emoțiile și să le ții în frâu. Să nu le lași să-ți dicteze deciziile. Să-ți dai seama că o demisie acum, la nervi, nu-ți va aduce niciun beneficiu peste 2 luni și că este nevoie să aștepți. Este neplăcută situația? Da, cum să nu, dar poți rezista. Doar să nu fie toxică pentru tine. Să nu te îmbolnăvești din cauza asta sau să aibă familia de suferit. Atunci chiar este nevoie să începi să vezi cum stau lucrurile de fapt.
Bun, cred că am acoperit cât de cât subiectul cu munca. Simt că mereu poate să apară subtilități în privința asta și depinde de la o persoană la alta. Și cred că poate exista o soluție la fiecare problemă dată și răspunsul să nu fie cel mai plăcut sau dezirabil.
Fac o mică pauză de la subiect, să descrețim un pic frunțile. Să respirăm un pic și să îți povestesc despre newsletterul la care lucrez pentru comunitatea celor care mă urmăresc de pe facebook, site. Este un newsletter lunar în care scriu în special despre relațiile romantice. La jumătate de an mi-am propus să mai cer întrebări din partea cititorilor la care voi răspunde în cadrul mail-urilor pe care le trimit, dacă este ceva mai general sau dacă e ceva mai particular, cu un răspuns privat. De asemenea primești un pdf la abonare în care ofer câteva detalii despre ceea ce se întâmplă în primele 4 ședințe de terapie. Link-ul de abonare îl vei găsi în descriere.
Să vedem despre relațiile relevante, pierderea părinților și a relației romantice, una de durată desigur, nu vorbim de luni, ci ani de zile. Bun, despre părinți am mai discutat în cadrul unor episoade trecute, dar îmi place că tot reapare în mintea mea. Să mă asigur că opinia mea rămâne în picioare.
Am avut ocazia să trag o fugă până acasă acum câteva săptămâni, aveam nevoie de a mă deconecta și a prins foarte bine. Am încercat pe cât posibil să mă detașez de telefon și lucru (au fost câteva scăpări administrative, dar am rezistat tentațiilor triumfător) și am stat de vorbă și petrecut timpul alături de ei. Am dus dorul la astfel de contexte, în care să mă simt bine și dezinvolt. Să mă pot bucura de moment. Iar plecarea a fost și mai și. Este interesant să-ți vezi părinți rar. Să observi schimbările care au loc. Vorbesc despre sănătate, aspecte fizice, ceea ce mai pot face comparativ cu versiunea lor mai tânără, destul de vie de când eram pe acasă. Să observi efemeritatea vieții și să îți dai seama că nu vor mereu. Iar asta este trist, dar și normal să se întâmple, odată și odată se va întâmpla și nu vreau să mă lupt cu asta. dar vreau să mă bucur pe cât posibil de prezența lor. Drumul spre gară mă făcea să mă gândesc dacă este ultimul prilej de-ai vedea, de a sta de vorbă cu ei. Destul de ilogic, ținând cont că mai au ani de trăit. Și prima reacție a fost să fug de starea aia. De tristețea și lacrimile care dădeau să apară. Și mă întrebam de ce fac asta? de ce vreau să fug de o tristețe naturală. Nu e ca și cum voi rămâne acolo și nu voi mai ieși vreodată, dar dacă tot a venit hai să văd ce o face să fie așa de puternică.
Faptul că persoanele cele mai relevante din viața ta nu ar mai putea fi, e devastator. La un prim gând, poate fi chiar al naibii de neplăcut să crezi și chiar să se întâmple asta. Dar oricât de mult aș fugi de astfel de stări și emoții, o să mă ajungă din urmă. Și tare mi-e că aș vrea să le fac față acum, când sunt micuțe și trecătoare versus un mare bolovan pe care nu-l mai pot opri când totul se duce naibii.
Să știu că nu mai am la cine mă întoarce, să stau de vorbă, să glumesc, să mă simt bine este trist, dar în aceeași măsură este ceva ce se va întâmpla și până atunci vreau să mă bucur de momentul prezent. Sunt sigur că sunt multe nesiguranțe ale mele, personale care mă pot ține pe loc și să-mi doresc din tot sufletul ca asta să nu se întâmple. Gândurile acestea consider că-mi fac mai mult rău decât bine. Să insist să cred că negând ceea ce gândesc voi amâna inevitabilul. Nu e chiar așa. Mai bine dau piept cu ceea ce mă stârnește în suflet și o rezolv de pe acum.
Și dacă mă duc spre relația romantică, simt că e foarte complex de explicat și va depinde de experiența fiecăruia. La fel cum sunt toate răspunsurile oferite până acum. Este normal să nu rezonezi cu tot ceea ce zic, dar e bine să auzi o părere extra. Dintre toate gândurile pe care le am acum, mă îndrept la investiția de timp și emoții. Deschiderea față de o persoană străină inițial și dezvoltând ceva acolo, cu intenția de a deveni ceva mai serios.
Dar uite cum după un timp lucrurile nu mai sunt ca la început, ceea ce este normal. Însă modul în care se desfășoară despărțirea oferă cel mai mult sens relației. La ce mă refer cu asta? consider că depinde foarte mult cum închei relația. Să oferi un sens la tot ceea ce s-a întâmplat și de a da un motiv pertinent. Da, poate cer prea mult, însă cred că o relația matură se poate încheia fără certuri în care să intervină vecinii ca să ne despartă.
Doar că nu este chiar așa de ușor precum zic. Uneori nu ai idee de ce vrei să renunți la relație sau e prea dificil de spus. Însă depinde de tine ce crezi că poate să te ajute și să ajute cealaltă persoană. Și ce cred că mai poate fi deranjant este să nu afli un motiv pentru care te-ai despărțit, vorbesc din perspectiva persoanei care află, nu decide.
Pentru că este frustrant să nu știi ce nu am mers. Și cel mai greu mi se pare atunci când lucrurile merg bine timp de câțiva ani buni. Vorbesc de 5-10 ani, în care chiar s-au întâmplat foarte multe, aveți amintiri împreună.
Nu pot rezona foarte tare cu această perioadă lungă de timp, însă pot rezona cu despărțirea. Și printre motivele care apăreau era ideea că nu voi mai găsi pe altcineva. Eram, nu este adevărat. Voi găsi, va mai fi cineva acolo, dar va fi nevoie să caut din nou. Să fac față emoțiilor care sunt acum, să mă împac cu ideea, să cresc, să evoluez și să o iau de la capăt. O să fie frustrant să începi din nou, o să dai peste tot felul de persoane, unele mai plăcute dar indisponibile și unele mai neplăcute și foarte disponibile. Însă tu ești în cea mai mare măsură să iei o decizie de moment sau pe termen lung.
Nu voi intra în discuții despre tipurile de relații care sunt acum un ocean de alegeri, încă nu am o opinie despre ele, însă cred că e bine să alegi ceva care să te ajute să-ți fie bine. Sufletește, emoțional și fizic.
Cam acesta este inputul meu în legătură cu pierderea. Sunt mulțumit parțial de răspunsuri și-mi dau seama cât de mult m-am lungit cu răspunsurile și mai am de completat cu încă trei subteme. Voi face în felul următor: împart acest episod în două segmente ca să fie ușor de ascultat și să ofere un timp de gândire pentru tine.
Dacă ți-a plăcut episodul te invit să te abonezi, să dai un like sau un share pentru prietenii tăi, mă ajută astfel să ajung la cât mai multe persoane, în mod organic.
