Aici mă gândesc la moartea bunicii și modul în care am interpretat decesul ei. Vârsta mică, copil fiind și  reacțiile pe care le-am văzut. Poveștile despre moarte, distanțarea față de persoane neimportante și impactul persoanelor care contează de fapt.

Consecințele pe care le-a avut. Reacțiile bunicului și așa mai departe și modul în care am privit mai departe ideea de bărbat. Că nu vreau să ajung așa. Că nu plâng, că sunt puternic. Setarea unor așteptări nerealiste din partea mea, la propria persoană.

Un alt obstacol a fost prima despărțire dintr-o relație de lungă durată. Modul de a reacționa și de a-ți vedea viața după. Am putut simți un pic din ceea ce am văzut la bunicul (de exemplu). Pierderea identității în relație și obiceiurile avute. Acum că mă gândesc la asta, mi se pare o nebunie că am suferit atât, dar în același timp, mi se pare absolut normal când nu ai un termen de comparație. Dar o dată ce ai trecut prin așa ceva, ești mai puternic. Îți dai seama cine ești și din ce ești făcut.

Un al treilea obstacol pe care mi l-am imaginat de data asta a fost moartea părinților. Am avut o perioadă în care m-am gândit la asta. A fost un subiect destul de cald în mintea mea pentru că doream să ofer sens la ceea ce simțeam. Aici Yalom vorbește așa de frumos despre acest concept și prezintă temerile pe care le are ființa umană (desigur, a surprins asta în mai multe cărți). Aici simt nevoia să vorbesc despre Plânsul lui Nietzsche (nu e neapărat despre moarte, ci despre evitarea suferinței), Soluția Schopenhauer și Privind Soarele în Față. Recomand cam tot ce are în ceea ce privește subiectul acesta. Acum este o carte nouă lansată, în care a scris împreună cu soția sa despre boala avută și doliul în care s-a aflat. Închid paranteza și revin la acest obstacol.

Eram curios cum aș reacționa dacă și ei ar pleca de lângă mine. Și a fost brutal. Poate a fost acel apel la realitate. Care mi-a arătat cât de fragil sunt, deși mă credeam puternic. Dar să recunosc asta nu a venit ca o critică, ci mai degrabă ca o asumare a ceea ce sunt. Sunt slab și am nevoie să mă întăresc. Cum fac asta? Cu antrenament, cu multă răbdare cu mine și să întorc subiectul pe toate părțile până mi-am dat seama că temerea nu mai are nicio scăpare.

Încă mă simt trist când mă gândesc la asta, dar am făcut pace cu această stare. Și-mi dau seama că-mi va fi greu. Dar am ales să nu mă închid în mine în legătură cu acest demers natural al vieții.

Și un ultim obstacol pe care l-aș aduce în discuție, ar fi ideea de a fi părinte sau de a fi bolnav, în sensul de a se avea grijă de mine, să nu pot singur.

Părintele vine pe ideea că la câte informații am acum, simt o presiune mare să nu dau greș, în educarea copilului. Sunt atâtea metode și răsmetode, că nu mai știu ce și cum. Am avut discuții pe partea asta, știu rațional cum este, dar emoțional încă nu sunt acolo și uneori evit să mă gândesc.

Partea de boală mă duce cu gândul la ideea de vulnerabilitate și incapacitate de a face ceva după. Dar cred că acest gând este cel care-mi face rău, decât ideea în sine, de a fi bolnav. Văd atât de multe exemple, de persoane care și-au învins condiția și sunt fericiți cu ceea ce au și reușesc să facă în fiecare zi. Aici partea de recunoștință mă ajută să-mi dau seama că nu sunt încă acolo și când voi ajunge sunt pregătit să accept ceea ce mă așteaptă.

Cu asta voi încheia acest episod. Ce simți că va fi o provocare pentru tine în viitorul apropiat atunci când vei simți nevoia să vorbești despre ceva dificil? Scrie-mi în comentarii sau pe pagina de facebook și hai să discutăm despre asta.